O, iubita mea, ce greu trece timpul.
Atât sunt de împresurat de tot,
Încât greul mă strânge în mine
Oferindu-mi doar singurătatea.
Rămân uimit mie, de farmecul tău,
De farmecul totului sau nimicului,
Ochind până şi ultima fărâmă de speranţă,
Rămasă pe acea piatră din colţ.
Singurătatea apăsătoare-mi umerilor,
Spinării fragedă crăiasă.
Trupul mi-l fărâm sub braţ de cruce,
Cum doar viaţa-mi trece precum o poveste.
mi-au crescut aripi privind farmecul
îngerului din spatele celor ale mele.
Atâtea mi-au crescut, încât nu-mi simţeam fiinţa,
Iar pământul era aer la picioarele mele.
