Muchia supărătoare

Cu privirea fixată într-un colţ,
De unde răsărea lumina,
Rezemat de mine însumi,
Visam cum copacii cresc
Şi viaţa înfloreşte.
Trecu-i ochiul stâng în capul unghiului,
Sus purtat de muchia zidirii.
Ca printr-o minune am zărit cerul
Clătinând a ningere.
Fulgi mari albi, verzi, roşii, … şi iar albi
Îmi umezeau faţa cea însângerată
De cei roşii şi înverzită
De cei verzi.
Cădeau cu o viteză uimitoare încât
Păreau că nu mai sunt verzi şi roşii,
Totul părea alb, până şi faţa mea
Devenea albă, strălucitoare ca ziua de mai.
Mă lungisem mult, încât tălpile
Înfipte în noroiul pământului
Şi faţa luminândă erau finalităţile unei dungi subţiri.
Poate de nu era pământul şi soarele
Mă lungeam până deveneam o înşiruire
De celule legate de neuroni şi citoplasme.
Mă gândisem uneori că poate am mers prea departe,
Nu eram decât muchia
Ce tăia colţul luminat
Şi capul unghiului, unde mă purtam ca o pasăre
Trecută de douăzeci de ani.