Noapte de dor

În fiecare noapte aud îngerul
Plângând sânge pe pietre tari,
Tăcerea mielului suflării mele-apăsătoare,
Doboară şi ultima pată a cerului
Ca o picătură din sângele sperat.
Trecător prin dreptul crucii,
Mi-aflai scăparea cu disperat strigăt:
„Pomeneşte-mă Doamne!”
Uitam totul ca şi cum nimic s-ar fi întâmplat,
Deşi crucea zdrobea pământul ridicându-mi părinţii,
Păstram amintirea lor vie ca înaintemergători.
Sângele şi trupul stăteau bătute-n cuie,
Nebunia lumii a început să tremure,
Arborele îşi tăia rădăcina, viţa îşi număra vlăstarele,
Contabilitatea aceasta înnebunea şi ultima furnică.
Trecătorii plecau capetele, îngropându-şi ochii pământului,
Fiindu-le prea grea ridicarea,
Prea muta lor ştiinţă le-ngreuia capetele fierte în sângele morţilor.
Totul pe dealul acela al Căpăţânii
Îşi număra clipele de nelinişte şi căutare,
A Celuia ce nu-L recunoscu ca Fiu viu.
Trupul se frângea pe cruce pentru ei,
Sângele îşi vărsa şi ultima picătură în care găsim speranţa plecării noastre.
Subconştientul nepregătit primea visul înfipt în centru
Ceas deşteptător flegmatic sunător.
Cu lacrimi curate-şi spălau faţa nelegiuiţii,
Părul ungându-l cu ploaie din cer,
Desculţi în noroiul vremii umblau soldaţi de fier,
Şi nimeni nu ştia de mântuirea lumii,
Treceau nepăsători şi batjocoritori,
Ca cerşetori de milă şi viaţă.
Se vindeca cu foc şi pară conştiinţa,
Dar nimeni nu ştia că e iubirea Lui.